Coco Chanel
Atita vreme cit stii ca barbatii sunt asemenea copiilor, stii totul

În Moldova, la sigur. Și cea de peste Prut pentru că și-a extins afacerea și în Iași. Bineînțeles, povestea lui nu ține ca notorietate dacă o comparăm cu cea a lui Levi Strauss și Jacob Davis, dar în aspect local concurență nu are. A fost primul care a început să "aducă" la noi acest articol vestimentar deosebit de popular în anii '90, apoi a transformat comerțul sălbatic cu blugi într-un import autorizat și legal.

Directorul general ARIDON, conduce o afacere care numără 22 de ani deja, peste 300 de angajați și 30 de magazine în RM și RO. Mircea Butnaru, care, de fapt, e Dumitru, dar asta o știu doar cei ce contactează cu actele oficiale. A avut ceva probleme ca urmare, ca atunci când nu putea să ia de la poștă banii trimiși de o mătușă nepotului Mircea, neștiind că el e Dumitru în buletin.

Noi l-am găsit pe Mircea Butnaru, așa cum îl cunoaște toată lumea, și cei de acasă, absolventul de Matematică și Cibernetică născut cu spirit de întreprinzător în sânge, cel care are o poveste și o formulă a sa cât privește afacerea și modul de a face și de a păstra Măria Sa, Banul.

Scris de Marcel Toma. Foto: VipStudio.md

În matematică, 2+2=4 și nici un fel de nanu Ghiță. Nici mai mult, nici mai puțin. În afaceri, mai sunt posibile și alte variante? De ce factori depind?

Și în afaceri e la fel, dar depinde și de caracter. Dacă îl ai și îl pui la contribuție, atunci formula chiar e simplă și funcționează. Pentru mine e simplu, ca 2+2=4: vezi unde-i liberă piața, depui un efort, investești acolo și aduni profitul. Dacă aspiri la 2+2=5, ai putea să pierzi...

Se întâmplă să fie și =10? Vi s-a întâmplat des?

Poate fi și -10. În afaceri sunt și riscuri, evident, dar și profituri neașteptate. Se poate întâmpla orice, bineînțeles, dar eu optez pentru o abordare clasică, matematică, și această formulă mereu a fost justificată. Mai depinde și de noroc dar norocul e de partea celui care muncește.

A fost neted drumul pe care ați pornit la început?

Soarta nu m-a alintat, de fapt, pentru că am inițiat afacerea în perioada de tranziție a țării iar principala regulă era lipsa oricăror reguli. Norocul meu s-a numit piața care era liberă și "înghițea" orice. Atunci era nevoie mai mult de abilitatea de a te descurca cu vama și b...ăieții bine făcuți în treninguri.

Dacă scăpai, mergeai înainte. Era simplu: aduci, vinzi, te împarți, pui pe roate procesul și mergi înainte. Dacă se întâmpla într-o țară dezvoltă, cu reguli stabilite și piața săturată, cred că ar fi fost mai greu. Ar fi fost nevoie și de alte abilități, cunoștințe, studii. Într-un fel, se poate spune că m-am aflat în momentul potrivit la locul potrivit.

Programator de meserie, este firească această legătură dintre specialitate și cariera pe care ați ales-o?

Am absolvit Facultatea de Matematică și Cibernetică, făcusem primii pași în câmpul muncii, aveam și primele succese, astfel că trecerea n-a fost ușoară din punct de vedere psihologic, mai ales.

Oricum, matematica mi-a prins bine în afaceri, în majoritatea acțiunilor întreprinse, ce țineau de salarizare, graficul de creștere, analize.Deși, matematica e un lucru bun, dar nu toți matematicienii au obținut succese în afaceri.

Cunoștințele în domeniul respectiv nu strică. Sunt chiar necesare.

Cât de zgârcit trebuie să fie un om de afaceri ca business-ul să-i meargă bine? Econom, adică...

Urmăresc permanent dinamica cheltuielilor, văd dacă au crescut sau au scăzut. Dacă s-au micșorat prea tare, tot nu-i bine.

Prea zgârcit tot nu-i bine?

Nu-i bine, mai ales când ești zgârcit în dezvoltare. Cât mă privește, investesc din profit în dezvoltare mai mult decât cheltuiesc pentru remunerare. Nu plătesc mai mult decât cere piața – realitea e dură dar asta e. Pe cei mai buni îi stimulez, dar eșalonul middle are parte de salariile medii pe piață. Poate un pic mai mult pentru a fi mai atractiv, dar nu exagerez. Nu sunt atât de generos după cum și-ar dori unii. Este și un moment negativ – daca la ARIDON vor fi cele mai bune condiții, nu va exista migrarea de cadre, absolut necesară.

Sângele proaspăt mereu e salutabil în dezvoltarea unei afaceri, aduce idei noi, iar stagnarea și mulțumirea de sine care apare ca urmare, nu duce la bine niciodată. Fenomenul se simte mai ales la nivel de management unde lucrurile nu stau locului, există mari diferențe între ceea ce era cinci ani în urmă și ce este acum, și nu fiecare reușește să se conformeze. Când prea mulți pleacă, e rău, dar când nu pleacă nimeni, tot e rău. Important e să știi să menții acest echilibru.

Bine că nu vă afectează migrația de cadre, n-are cine să vă spună că stați prea mult la ARIDON și metodele vă sunt învechite...

Bună glumă. Am noroc din acest punct de vedere, dar e norocul pe care l-am obținut prin muncă. Oricum, îmi dau seama de posibilitățile și limitele mele, nu mă sfiesc să apelez la ajutor atunci când nu înțeleg ceva, să ascult de părererile angajaților și nu mă înfârnez categoric doar pentru că eu sunt șef - știu că o sa-mi fac rău mie. Deleghez atribuțiile tineretului care face lucrul mult mai bine, uneori, decât mine, și e ok. Media de vârstă la noi constituie în jur de 27 de ani...

Care a fost cea mai eficientă școală a banului pe care a-ți trecut-o vreodată? Ați elaborat algoritmul beton care să aducă succesul și Măria Sa, Banul?

Un algoritm bătut în cuie nu cred că l-a inventat cineva, dar am niște reguli. Școala am trecut-o, într-un fel, încă la Pișcemaș, am însușit legea banului de la un mentor extraordinar, care-mi zicea: „privește banul ca pe un material de construcții, ca pe un instrument". Eu am înțeles din lecția lui că banul este un instrument de lucru.

Și că atunci când investești într-o afacere, nu e loc de economisiri – poți economisi pe urmă, atunci când aceasta va fi pe roate și va merge. Nu caut să economisesc atunci când pornesc un proiect, materiale sau concept ieftine... Despre școală, la uzină am învățat că nu eu sunt buricul pământului ci echipa contează pentru că nu eu stau la strung.

Ca urmare, sunt foarte atent la formarea echipei, cu oamenii, poate mă enervez pe moment când cineva spune lucruri mai bune decât mine, dar le iau în considerație părerile. Chiar și acum, mereu trebuie să înveți, să nu te oprești pentru că ai ști totul. Mereu trebuie să admiți că nu cunoști totul până la urmă, ceva nu faci așa cum ar trebuie, și atunci calea spre progres e mai aproape.

Ce-a fost până la primul milion? Ce-a fost după?

Am visat mult la primul milion. Prietenii mă întrebau: îl vrei în cupoane? Nu, ziceam, în dolari. Se uitau la mine nu ca la unul sănătos - pe atunci 100 de dolari era ban, da eu vroiam milionul. Până la primul milion număram fiecre dolar, poate, fiecare cent. Eram fericit cu fiecare cent în creștere.

După ce am trecut pragul, se întâmpla vreo 15 ani în urmă, poate, de atunci am încetat să număr fiecare "capiică", am început cu-adevărat să văd în ban un instrument de muncă și nu o apreciere, o satisfacție. Și cu cât mai mult creșteam, cu atât mai mare era dorința să mă apropii și să mă încadrez în normele legii. Să muncesc conform legislației așa cu este ea, cu duritatea ei, dar problemele erau mai puține dacă mă conformam. Atunci am înțeles că e mai bine să te concentrezi cum să faci banul decât cum să scapi de impozite. În rezultat, faci mai mulți.

Frate-frate, da brânza-i cu bani! Asta a zis-o un comerciant la sigur. Ați avut des ocazia să împărțiți brâbza cu frații? Ce parte v-a revenit după operațiune?

Am rude, fini, nași, cumetrii, ca la moldoveni, toți mă înțeleg și cunosc că relația de rubedenie pentru mine n-are tangențe cu afacerea. Și acum dezvoltăm afacerea împreună cu cumetrul Arcadie, prietenul cu care ne știm de 40 de ani și alături de care am început-o - este foarte înțelegător și îmi cedează inițiativa. Dar țin cont de părerea lui și atunci suntem chiți.

Da șefu-s eu. Adică Dvs...

Șefu-s eu. Normal, trebuie să fie un șef, altfel nu merge. El a înțeles, alții n-au înțeles și atunci am zis că mai bine îi ajut altfel, cu niște bani, decât să le dau salariu pentru că nu fac nimic - așa-i mai simplu.

Sentimentele își au rostul în desfășurarea unei afaceri? Care ar fi astea? Trebuie să fii rece ca o piatră și calculat ca un contabil? Și în raport cu propriul copil, la fel?

Nu-și au rostul, categoric – altfel calci peste afacere. După orele de muncă, se poate. E o chestie mai dură, așa afost o vreme și pentru fiica mea, Olga, director-adjunct, acum, dar timpul și caracterul meu le-a aranjat pe toate – acum nu mai avem neînțelegeri.

S-a întâmplat să iasă plângând din birou? Să o supărați până în halul ăsta?

Nu mă băga în seamă ca pe un conducător al companiei – pentru ea rămâneam tot tată. Tot spunea: "Ei, tată". Ce înseamnă tată? La lucru eu nu sunt tată. Se întâmpla să și plângă. Dupa ușa oficiului relațiile sunt altele, dar la oficiu nu-i fac nici o concesie, nici o cedare. Sunt mai dur cu ea decât cu alții. Îi spun tot ce am de spus, cât de dur n-ar fi pentru ea, pentru că e spre binele ei.

Așa, avem cazul clasic al învățătorului de matematică care își pedepsește odrasla în fața tablei pentru lecția neînvățată. Cunoscută situație...

Sunt convins că ți-a prins bine pe viitor.

Pe viitor - da, dar atunci senzațiile nu erau dintre cele mai plăcute.

Și pentru ea era dureros la început, dar m-a înțeles. Am trecut deja peste aceste momente.

Cea mai banală întrebare: care a fost cheia succesului Dvs?

Important e să nu te implici în domenii necunoscute și care par profitabile. Am avut multe oferte de acest gen și cunosc mulți prieteni care au încercat noi domenii care, parcă, păreau profitabile.

Până la urmă, au falimentat. Important e să faci ceea ce faci bine. Iar eu mă concentrez pe retail, unde îmi merge bine. Mi s-a propus și producție, și agricultură, veneau și cu argumente și calcule extraordinare, profituri planificate, dar dacă nu mă pricep, nu mă bag.

Aveați afaceri și în turism, transport...

Sunt și acum, dar se dezvoltă adițional, mai mult din necesități proprii, corporative...

Ca să nu dai bani altuia, iai dintr-un buzunar și pui în altul, dar și ăsta e al tău - bună abordare.

Este mai simplu și pentru lucrătorii noștri, și pentru noi, atât din punct de vedere organizațional, cât și finaciar, evident. Nu ne băgăm în domenii noi, dar pe pieți noi, asta o facem. Ne-am implicat pe piața din România, chiar dacă nu ește ușor – venim cu Celio si Levi's în Iași și București. Vor urma și alte orașe mari: Timișoara, Cluj, Constanța...

Când ați decis să vă axați afacerea pe "țoale"? Și blugi, în special? Și de ce?

Părinților le venea greu să mă susțină în anii studenției așa că aveam eu grijă de bani de buzunar și pentru alte necesități. Eram tânăr și doream mai mult, firesc. Atunci mergeam la Inturist și cumpăram blugi de la turiștii străini ca să-i vând ulterior la alt preț - era marfă întrebată.

O, speculant, perekupșcik. Atunci erau cuvinte de ocară...

Erau, dar eu îmi vedeam de treaba mea. Așa m-am format o atitidine mai specială față de acest articol vestimentar, cu el am început activitatea de comerciant. Atunci când am mers pentru prima dată "după marfă" la Istanbul, partenerii mei au luat un sortiment de vestimentație mai general. Eu însă m-am axat pe blugi când mi-a venit rândul...

Prima dragoste...

...Și au mers mai bine blugii. Acela a și fost argumentul specializării noastre, într-un fel. Plus că era vestimentația tinerilor, atunci orice tânăr visa la o pereche de blugi.

Pentru unii o pereche de blugi este o pereche de pantaloni din pânză groasă, comodă și din considerentul că se rup mai greu. Pentru omul care face bani din vânzarea acestor pantaloni, ce este o pereche de blugi?

Răspunsul la această întebare îl poate oferi un caz care mi s-a întâmplat și care m-a făcut să cred că nimic în viața asta nu este întâmplător. Era prin anii '90, făcusem deja primii pași și primii bani și am dat curs invitației la un seminar la care doi lectori americani urmau să învețe întreprinzătorii moldoveni abecedarul afacerilor. Un curs foarte important pentru mine, de altfel. După încheierea cursului, cei doi lectori au ieșit în fața noastră cu două perechi de blugi: de dame și de bărbați.

Au întrebat a cui zi de naștere era în acea zi – respectiv, acela pleca acasă cu un cadou. Cu blugii, adică. După ce o femeie s-a făcut cu o perche, a venit și rândul domnilor, adică al meu, pentru că eram singurul bărbat omagiat în acea zi printre cei câteva sute de oameni prezenți în sală.

Era 20 ianuarie și s-a dovedit a fi ziua mea. Pentru mine, cel care aduceam deja blugi pe piață, era o coincidență fericită. Mi se părea un moment magic – am și acum acea pereche de 30 de ani, model american de care nu se mai produc acum. În toți acești ani trecuți de atunci, mereu aveam senzația că eu și blugii suntem indispensabili, pornind și de la acel caz care pare a fi deloc o întâmplare.

Urcă în rețeaua COOL